Rai
S-a intamplat intr-o zi de vara. Mai precis, undeva pe la mijlocul lunii Iulie 2023. Calatoream cu autobuzul. Trecand printr-un oras, la un moment dat se face liniste. O liniste asurzitoare. Autobuzul se opreste. Privesc pe geam si observ ceva ciudat: autobuze incrucisate, masini una intr-alta si cladiri unite. “- Ciocnire intre lumi paralele?” Intreb eu. Nu primesc niciun raspuns.
Privesc in jururl meu: calatorii stateau toti parca serios, fara nicio emotie. – “Cine vrea, sa vina cu mine”. Se ridica un domn. Eu determinat, il urmez. In spatele meu inca o doamna si un domn. Coboram din autobuz si parasim orasul, care parca deja nici nu ar mai exista. Ne indreptam, parca nicaieri in acest mediu ostil, ca intr-un desert.
Nu stiam ce se intampla, totusi am decis sa il urmez pe domnul din autobuz.
Ajungem pe malul unei ape. Parea a fi o mare. Domnul din autobuz paseste in apa, eu il urmez, intreband: – Unde mergem? Nu primesc niciun raspuns. Deja eram in apa adanca si observ cum domnul din autobuz se scufunda in apa. Inchid ochii, imi tin respiratia si il urmez. Vreau sa respir, dar parca imi este frica, decid sa deschid ochii intai. In jurul nostru: un desert subacvatic. Privesc in spatele meu si observ cum doamna din autobuz are ochii deschisi si respira normal. Incep sa respir si eu. „cat de ciudat, desi suntem sub apa, vedem si respiram in mod normal”. Dupa cateva ore de mers, se iveste in fata noastra un alt sir de oameni, care parca atunci cobora in apa. Ii fac semn domnului din fata mea luvindu-l usor pe urmar, dandu-i de inteles: „pericol!”. Acesta face semn cu degetul ca nu ne oprim si cu mana indicand „inainte!”. Grupul care trecea pe langa noi, in sir asemenea noua, era format din zeci de persoane. Erau desprinsi din alta lume, din alte timpuri, pareau a fi pirati. Treceau pe langa noi, nearatand nicio intentie ostila, erau la fel ca noi, parca fara emotii. Urcam pe mal si iesim din apa.” – Ce s-a intamplat? Unde mergem?” Intreb eu nedumerit, dar disciplinat. “- Sa jucam Aquatennis”, spune domnul din fata. “- Aquatennis?”, intreb eu confuz. “- Da.” Replica acesta pe un ton inghitit.
Privind in departare observ un lac si o casa. Ajungand la casa, domnul din autobuz ne inmana fiecaruia cate o paleta de tennis si ia o minge. Mingea era mai mare decat o minge de tennis, dar mult mai usoara. Intram in lac, dar de aceasta data, apa nu era adanca, puteai sa stai in picioare. Domnul din autobuz, se aseaza in poarta si arunca mingea spre mine, strigand: “- Paseaz-o!” O pasez doamnei care s-a aflat in stanga mea, care o paseaza domnului celalalt din stanga. Acesta din urma rateaza sa loveasca mingea. “- Lasa Georg, omul cat traieste invata, nu-i asa Anto?”, “- Asa este Tom!” Striga catre domnul din poarta. Tom paraseste poarta si se indreapta spre mal, eu il urmez. Dupa mine Anto si Georg. Vremea se intuneca. Ne indreptam din nou, parca nicaieri. „Ce se intampla, unde suntem?” Ma intrebam. „Poate este un drum de initiere spre ceva, ce inca nu inteleg”. Intre timp a iesit Soarele si il intreb pe domnul Tom: „Imi spuneti va rog ce se intampla? Mergem deja de cateva ore fara niciun rost!” Nu primesc niciun raspuns, continuam sa mergem, pastrand acelas ritm. Acelas mediu ostil in jurul nostru, poate cate-o piatra din cand in cand. Apare o strada si o masina, parca dintr-un film science-fiction. „- Va rog sa imi spuneti unde suntem?” si ma opresc. „- De ce nu aratati nicio emotie? Macar fiti tristi!”. Anto ma priveste si ma intreaba: „Ce-i cu tine Manase?”.
“Iata-l pe Manase”, se aude o voce de pe un deal nu prea indepartat. Privesc spre dealul respectiv si observ un individ de culoare. „- Hai alatura-te noua”, spune acesta. Ma indrept spre el, intinde mana si spune, zambind: „- Ernest”, „- Manase, incantat”. Privesc in spate sa imi iau la revedere, dar ceilalti nu mai erau, parca se schimbase si mediul inconjurator. Ernest: „- Iata cine a venit”, „- Bine ai venit in Rai”, spune o doamna. „- Sarut-mana” si ma prezint prietenos, usor confuz. „- Maria! Nu-ti face griji, asa e la inceput, te obisnuiesti”. Langa doamna Maria era un domn mai in varsta. Ingandurat, intinde mana si se prezinta: „- Franklin! Bine ai venit printre noi”. Nu departe de noi se afla o persoana, mai tanara decat mine, care statea pitit printre cateva pietre si vorbea singur. „- Dansul cine e?” Intreb eu. „- Lasa-l e bolnav, am observat ca rugaciunea il ajuta”. Imi spune doamna Maria. „- Mda, rugaciunea”, sopti ingandurat domnul Franklin. Ne-am asezat. Maria langa mine, se ruga. Ernest, arunca cu pietre, se juca, parea vesel. Domnul Franklin mereu mai serios si ganditor. „- Din ce an vii?” Ma intreaba doamna Maria pe un ton prietenos. „- Nu inteleg”, raspund eu nedumerit. Se uita unul la altul si isi zambesc. „- Eu sunt din ’80” spune doamna Maria, „- Eu din 1920”, spune Ernest, „- atunci am murit”, continuand. „Eu din 1890”, spune domnul Franklin. In cele din urma le spun ca sunt din 2023.
„Chiar suntem in Rai?”. Il intreb pe Franklin: „Oare chiar suntem in Rai?”. Acesta isi pune degetul aratator peste buze si imi spune in soapta: „- Nu cred! Maria este mai credincioasa. Eu nu sunt!”. Imi da de inteles sa vorbim mai incet. „Nu stiu! Rai, Purgatoriu…”. „Am observat ca aici mereu este Soare”. Intreb: „Aici nu se intuneca vreodata?”. „- In Rai nu se intuneca niciodata!” Striga Ernest bucuros. „- Am observat ceva: desi sunt aici de cateva zile, presupun, nu imi este foame si nici sete, e normal?”. Ernest: „- Eu am incercat odata sa mananc un mar, n-avea niciun gust, l-am aruncat”. Maria:”- Nu mai spune nimanui, ai vazut ce li s-a intamplat lui Adam si Eva”. Franklin:”- Da, aici este normal, nu am inchis ochii de cand am ajuns, nici nu dormim!”. Privesc in jur, si vad pe cer o Planeta Albastra. „- Nu cumva este Planeta noastra?”, „- Ba da, dar aici suntem in Rai”, spune Maria. „- Poate asta e o lume virtuala”, Franklin: „- Poate exista reincarnare”. Ernest este vizibil mai nervos. „Daca ajungem inapoi, poate ne reincarnam”, spune Franklin, aratand spre Planeta Albastra. „- Trebuie sa pleci! Nu vezi ce ai facut?” Striga Ernest nervos catre mine. „Nu pleca”, zice Maria. „Mai bine plec, nu vreau probleme”.
Ernest din ce in ce mai nervos, vrea sa demonstreze ca nu este o lume virtuala si ridica o piatra pe care o arunca in capul tipului bolnav. Piatra ramane infipta in capul acestuia si acesta o ia la fuga fara niciun rost. „E un glitch”, spun eu. Ernest plangand:”- Ce am facut?”. Maria trasare din plans: „- Ce este acel obiect pe cer?”, „O nava spatiala?” ma intreb eu. Franklin: „- Trebuie sa vedem unde aterizeaza”. Maria: „- Am mai vazut asa ceva, inainte sa mor, o astfel de capsula a aterizat pe Luna”. Fugim cu totii spre zona unde a aterizat capsula. Ernest ramane: „- E nebunie curata!”. Vrem sa ne apropiem de capsula, dar Maria: „- Daca sunt extraterestrii?”, Franklin: „- Nu fi ridicola!”, Cu interes priveam capsula din care coboara doi astronauti. Maria: „- Sunt astronauti de pe Terra”. Ne apropiem spre ei, iar acestia se sperie: „- Cine sunteti?”, „- Suntem oameni”, „- Imposibil, pe Luna nu exista oameni”, Maria: „- Nu sunteti pe Luna, sunteti in Rai”. Domnul Franklin devine usor nervos. Cei doi astronauti se uita unul la celalalt si se intreaba daca au murit: „- Am auzit o explozie la decolare”, „- Doar nu crezi ca suntem in Rai?”, „- Ai dreptate, imposibil, suntem cel mai probabil pe o alta Planeta”. Brusc apare Ernest si il loveste pe unul dintre astronauti in cap, piatra ramane infipta in capul acestuia si acesta incepe sa fuga. „- V-am spus ca e un glitch, nu e real, suntem intr-o lume virtuala”, Franklin: „Nimeni nu stie ce inseamna asta, Manase!”. Ernest: „- Are dreptate, de cand ai aparut tu, doar probleme…” si ia o piatra in mana. Maria: „- Ernest linisteste-te!”. Se repede asupra mea si cadem amandoi, cand sa ma loveasca cu piatra in cap, celalalt astronaut il loveste pe Ernest cu o tija adusa din capsula. Tija ramane infipta in capul acestuia, iar acesta incepe sa fuga. Franklin il intreaba pe astronaut daca mai functioneaza capsula si primeste un raspuns afirmativ.
„- Du-ma acasa” ii spune Franklin astronautului; acesta din urma: „- Nu pot! Nu am voie! Trebuie sa intreb intai.” Intre cei doi se isca un conflict, iar Franklin se alege cu o piatra infipta in cap si o ia la fuga de nebun. Il rog pe astronaut: „- Du-ma pe mine, te rog!”, „- Nu pot!”, iar astronautul se indreapta spre capsula. Maria ridica o piatra si imi spune: „Stii ce ai de facut!”. Elimin astronautul! Maria imi spune ca vrea sa ramana, eu decit sa plec pe Planeta Albastra. Intuitia imi spune cum sa pornesc nava si ma avant in orbita Planetei, ma catapultez si aterizez. Pe suprafata Terrei, ma apropiu de un oras si vad cum decenii se scurg in fata mea. Orasul isi schimba aspectul, cladirile. Imi dau seama ca sunt un caracter virtual inbunatatit prin IA.
Creatorul din fata ecranului, ma observa! „- Cum ai aparut aici?” si apasa pe „Sterge” Eu dispar! Creatorul se aseaza comod in scaun si se gandeste cum sa imbunatateasca jocul prin apelarea la IA.
Eu ma trezesc si imi spun: „Ce vis ciudat!”
Aici aveti un proiect muzical inregistrat, imediat dupa sevrajul indus de Xanax:
Puteti descarca albumul de aici, arhiva contine fisiere .mp3, sau ascultati pe youtube: